Autor: Chris Simion
Categoria: Literatură
Română
Editura: TREI
Nr. pagini: 272
“ Au fost odată că niciodată un
Zmeu Albastru și o Floarea Soarelui. Într-o zi, Zmeul i-a dat Florii un bat și
o ață, ca un fel de undița, și i-a spus: „Ai încredere că, atâta timp cât stau
lângă ține, bățul e prins de cer și nu se poate desprinde". Floarea
Soarelui s-a agățat de funia bățului, a urcat pe inima, a închis ochii și a
început să se legene. Fiecare bătaie a inimii ținea locul unei cărămizi. Așa
își construiau lumea. După câteva veacuri, Floarea Soarelui a atins din
greșeală Cerul. S-a speriat atât de tare de fericire, încât a deschis ochii.
Era singură. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cât să cadă din Cer, să se
izbească de pământ și într-o secundă să se facă țăndări. Când Zmeul s-a întors,
a fost prea târziu. Fiecare mângâiere pe care i-o broda pe suflet năștea o
lacrimă. Și fiecare lacrimă făcea să crească-n locul ei... un cactus. Povestea
oamenilor cactuși este povestea celor care au îndemânarea să (se) mintă. “
Un roman scris în 40
de zile, un joc al introspecției și al (re)găsirii de sine. Recomandat persoanelor
aflate în derută existențială, cu alergie la minciună și cu tulburări de
maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi coborî
în ține, în adânc. N-ai cum să te ntorci, n-ai cum să te oprești, ci doar să
mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „încotro?".
Cele 40 de zile de reflecție și sinceritate îți dau răspunsul și la final nu
mai ai nicio șansă de ezitare… simți exact pe unde s-o iei.
Trebuie să recunosc, Chris Simion a reușit să scrie o carte cum nu am mai citit până acum. Nu știu dacă aș putea încadra această carte într-o anumită categorie, însă personal nu mă duce cu gândul nici la un roman, nici la proză. Este pur și simplu un stil diferit, ce îi da un aer cu totul și cu totul original.
La fel ca și în celălalt roman al autoarei (Ce ne spunem când nune vorbim) ne întâlnim din nou cu Floarea Soarelui și Zmeul Albastru. De data aeasta însă, Floarea Soarelui este părăsita de Zmeu, fiind prinsă într-un adevărat zbucium emoțional. La fel ca orice femeie, are sentimentul vag că lucrurile nu merg așa cum ar trebuii, iar impasul ei emoțional devine din ce în ce mai mare. Prin urmare, alege să se apropie cât mai mult de Dumnezeu, pentru a se găsi pe sine însăși. Ce anume o oprește? Cactușii ce îi acoperă corpul o înțeapă și îi provoacă răni insuportabile, degradandu-i sufletul deja moribund.
Chris a scris cartea în 40 de zile, înlocuind cerneala cu emoție. Atât începutul cât și sfârșitul marchează cititorul în întregime, trezind în el o melancolie de nedescris. Cu un talent remarcabil, autoarea reușește să țină captiv lectorul pe tot parcursul cărții, fără a-i da drumul nici o secundă.
Dar ce poți face în poziția de cititor, când vezi că odată cu fiecare pagină citită, câte un cactus își face apariția și pe trupul tău? Nu poți face decât să te cureți pe sine de tot ce înțeapă. Floarea Soarelui este singurul model pe tot parcursul cărții, iar mail-urile sale nu sunt decât propriul nostru medicament.
CITATE:
“Un suflet pe care poți să te așezi și să nu-ți fie frică, un suflet în
care retragerea e aducătoare de liniște, un suflet-insulă merge împreună
cu tine, nu pe lângă tine. De un suflet-insulă nu tragi cu dinții ca să
trăiască aceleași emoții cu tine, se întâmplă firesc, simplu. Un suflet
insulă este în viața ta permanent. Un suflet-insulă te întâmpină. Nu
așteaptă să-i arăți traseul, te ia de mână și te duce. Un suflet-insulă
nu te rănește constant în același loc, crezând că atunci când spui “au,
mă doare” de fapt glumești și nu te lasă niciodată în urma lui, te pune
în față și te ține mereu în brațe. Unui suflet-insulă îi porți de grijă
căci e ceea ce te întregește și, dacă îi rănești aripile, nu mai poți tu
să zbori.”
Traim absurd. Cand un om isi deschide sufletul necondiționat, ne speriem, suntem sceptici sau ne batem joc de el. Reactionam la ceea ce suntem, la neputinta si slabiciunea noastra.
Uneori simtim prezenta unui om cu care poate nu am vorbit ani de zile si seamana cu o adiere de vant printre ganduri, apare ca o umbra de fum si dispare la fel. E ca si cum trece prin mintea noastra si prin suflet si ne aminteste ca, de fapt, nu a plecat niciodata. In noi locuiesc toti oamenii cu care ne-am atins sufletul.
Intr-o zi mi s-a facut atata de dor de tine, ca am simtit pe umar o mana. Am tresarit, m-am intors si pe umar aveam o frunza de stejar. Nu era niciunul prin preajma. Ce frumos te-a adus vantul. Din nimic te-a creat.
